Reflecții


Fii tu însuți

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic și irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc și o misiune ce i-au fost încredințate și de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.

Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri și vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieții publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuți?”.

Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundișul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăți de cer căzute pe pământ.

Cele două pietricele știau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu și se lăudau de dimineața până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obișnuite aflate în preajmă. Păstrați distanța! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau două pietricele insuportabile și arogante, care își petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – își spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre prețioase, așa cum suntem și noi. și visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prințului de Galia. Ne așteaptă o viață frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.

Într-o bună dimineață, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, și-a întins mâna și a cules cele două pietricele albastre.

Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne așteaptă! S-au simțit cele mai norocoase pietre din lume. Nu așteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Totuși lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace și încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar și pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuță.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat și le-a așezat cu necuviință pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafață de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre prețioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: Neciopliților, nepricepuților, bădăranilor, voi nu înțelegeți cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre amenințau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea și amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare și imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo și l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, și desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistență căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri și să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru și, ușor-ușor, a reușit să se strecoare și să fărâme câte puțin cimentul. După câteva luni de perseverență cele două pietricele au putut să se miște. Într-o noapte umedă și rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârșit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.

Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea pușcărie înaltă în care și-au petrecut atâta timp. și, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate și aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Fața, chipul blând și dulce al Mariei, avea ceva neobișnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.

Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-și seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Își imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit și cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-și seama ce nechibzuite au fost.

Dis de dimineață a ajuns acolo omul care făcea curățenie în biserică și, din neatenție, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine și le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful și alte pietre neînsemnate.


Concluzie

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârșit trist, pentru că ele nu au înțeles un mare adevăr. Se înșelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumusețea și bogăția pe care o primiseră de la Dumnezeu.

La fel ca și ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meșter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este așezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul și că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos și mai potrivit să fie.


© 2012: Parohia Romano-Catolică "Preasfânta Treime" Butea
Str. Preot Gheorghe Petz, 53, 707065-Butea, jud. Iași; tel.: + fax 0232/713075; e-mail: mail@parohiabutea.ro